Du-mă acasă, măi tramvai…tras de cai?!


În cele ce urmează vă prezentăm o poveste scrisă de istoricul George Potra, pe care noi o găsim fascinantă. Este vorba despre un mijloc de transport care pe de-o parte se dorea a fi modern, dar care totuși folosea o tehnică de inspirație sătească- caii (cel mai probabil frumoși). Lectură plăcută!


Până în 1872, marea majoritate a cetățenilor orașului București se mulțumeau să călătorească pe jos, sau cu trăsurile care erau de două categorii, clasa întâi cu numere albe și clasa a doua cu numere roșii, cu birjele de Herasca, sau cu trăsuri de casă.

În 1871 o societate cu capital englez a obținut autorizație din partea statului nostru de a instala pe unele străzi, linii de fier pe care să circule tramvaie cu tracțiune animală. Dar până la instalarea primelor trei linii de tramvaie, lumea mahalalelor a comentat cu multă aprindere desfășurarea lucrărilor și felul cum ar putea fi circulația călătorilor cu aceste tramvaie.

În fine, după multă trudă, într-o zi frumoasă de mai, se zărește pe Calea Moșilor un vagon galben cu imperială (etaj). Pe vagon scria: The Bukarest Tramways. Vatmanii aveau uniforme și șepci roșii, stăteau pe platforma din față și îndemnau caii cu lovituri de bici. Controlorii, îmbrăcați asemănător vatmanilor, erau străini pentru că englezii aveau mai multă încredere în ei decât în bucureșteni, potrivit almanahului Flacăra, publicat în 1982. Dacă erau prinși fără bilet, oamenii erau obligați să achite călătoria, dar cum viteza tramvaielor trase de cai era mică, mulți săreau din mers ca să scape de plata călătoriei, scrie hetel.ro. Va închipuiți surpriza cea mare a locuitorilor: bucătăresele lăsau ciorba pe foc și alergau să vadă tramvaiele. Pe drum, lumea sta uimită și cu ochii ațintiți ca la ceva nemaivăzut de ei. Dar poporul nu putea să zică tramvai: zicea Traivan, Trangavan, Tranca-fleanca.

Taxa pentru o secțiune era 15 bani, stând jos și 10 bani în picioare; pentru 3 secțiuni sau mai multe 40 de bani, jos și 30 bani în picioare. Pentru copiii până la 6 ani, ținuți pe genunchi, nu se plătea nimic, dar dacă ocupau loc se plătea taxa întreaga. Pentru imperială, prețul era la jumătate. Tramvaiele trase de cai aveau o capacitate de 20 – 25 călători, circulau cam la 10 minute, între orele 6 și 10 seara.

Vagoanele care circulau vara erau deschise, cu băncuțe pe ambele părți, iar cele de iarnă, aveau un fel de copertine culisante. În timpul iernii, perdelele ude de ploaie sau zăpadă înghețau câteodată și atunci, dacă nu erai atent, te puteau izbi în față și răni destul de rău. Zdrelituri și tăieturi de obraz (mai ales când era vânt) se puteau vedea la multe persoane, dar mai ales la copii.

Neavând pereți închiși și deci nici o ușă, urcarea sau coborârea din tramvai se făcea pe toate părțile, după cum oprirea și pornirea se făcea la comanda pasagerului, cu toate că la anumite distanțe se aflau stâlpi cu indicarea stațiilor și facultativelor. Urcatul și coborâtul nu era o problemă decât pentru cei în vârstă sau suferinzi, fiindcă viteza acestor tramvaie era departe de a fi înțeleasă de generația de astăzi.

Pe lângă vechea societate engleză de tramvaie din București, în 1890 se mai acorda altei societăți belgiano-olandeze dreptul de a înființa patru linii de tramvaie cu cai. Noile linii au fost: Moșilor-Bragadiru; Dudești-Bragadiru; Piața Victoriei-Cimitirul Bellu; Filaret-Luther.

Între 1872-1885 s-au instalat cinci linii de tramvai cu cai, care își aveau depoul și direcția pe Sos. Bonaparte. Mai târziu, sub primariatul lui Em. Pake Protopopescu, s-au instalat noi linii de tramvaie cu cai în București. Acum, cu cele de mai înainte, erau In total 12 linii. Pentru a veni în avantajul calatorilor, societatea a înființat foarte multe stații, între 200 și 250 m departe una de alta. Tot atunci ghereta de lemn, din fata grădinii Sf. Gheorghe, pentru adăpostirea călătorilor, fiind urâtă la înfățișare și șubredă, a fost înlocuită cu una de fier.

Chiar înainte de a se pune în circulație tramvaiele cu cai ale noii societății, Em. Protopopescu-Pake, primarul orașului, dă o ordonanță alcătuită din 6 articole cu mai multe subpuncte, cuprinzând dispozițiile care trebuie să se respecte atât de personalul tramvaielor cât și de pasageri. Spicuim din această ordonanță următoarele:

  • conductorii vor păstra ordinea în vagoane, vor îngriji ca pasagerii să se așeze pe bănci, fără să aducă supărare unul altuia. „Se vor purta cu cuviință către public în serviciul ce le este încredințat”;
  • conducătorii nu vor lăsa să se urce mai mulți călători decât câte locuri sunt pe bănci și pe platforme; nu vor primi în vagoane pe cei îmbrăcați murdar, în stare de beție sau pe cei însoțiți de câini. Nu vor admite nimănui să se urce cu tinichele sau ulcioare cu lichide care ar putea să mânjească sau să supere pe ceilalți călători;
  • agățatul de vagoane, fie chiar pe scări, este strict interzis, fiind și periculos;
  • conductorii vor opri vagoanele la stațiile indicate pe străzi și oriunde li se va cere de vreun călător, fie pentru urcare, fie pentru coborâre, afara de locurile aflate în pantă sau în curbe;
  • agenții comunali și polițienești erau obligați să observe aducerea la îndeplinire a acestor dispoziții.

Douăzeci de ani mai târziu, o nouă etapă avea să înceapă pentru transportul în comun în București. Dar despre aceasta, vom discuta într-un articol viitor.

Sursa principală: George Potra, Din Bucureștii de ieri

Sursă foto: hddesktopwallpapers.in